Originea fundatiei Alianta franceza

Fundatia Alianta franceza a fost creata prin decret publicat in Jurnalul Oficial al Republicii  franceze pe 26 iulie 2007. Este recunoscuta de utilitate publica. Reia si modernizeaza misiunea istorica a Aliantei franceze, fondata in 1883, in scopul de a creste raspandirea limbii si culturii franceze,  beneficiind pentru aceasta misiune de sprijinul partenerilor straini de renume si in legatura cu puterile publice locale.

Obiectivele sale:

- Federalizarea si animarea retelei mondiale, implantata de la Terre de Feu pana la granitele Canadei, de la capul Bunei Sperante pana in nordul Europei, trecand prin India, China si Oceania.
- Asigurarea expertizei, formarii si consilierii pentru 1071 Aliante franceze care primesc, in fiecare an, mai mult de 450 000 cursanti pentru cursurile de limba si mai mult de 6 milioane de persoane la activitatile culturale.
- Oferirea unei alternative culturale mondializarii prin descoperirea lumii prin intermediul culturilor franceza si francofone, actionand astfel in favoarea diversitatii culturale si pentru o mondializare mai respectuoasa a diferentelor, mai solidara si mai umana.

Actiunile sale:

- Organizeaza pentru Aliantele din lume misiuni ale expertilor si stagii de formare pentru invatamant si gestiune.
- Coordoneaza campaniile internationale de comunicare si organizarea evenimentelor in spiritul dialogului culturilor.
- Favorizeaza deschiderea unor noi implantari.
- Reuneste in fiecare an, pentru un colocviu international, toti reprezentantii din retea.
- Selectioneaza, cu ministerul Afacerilor externe si europene, directorii francezi pusi la dispozitia Aliantelor.

 

Alianta Franceza din Paris

 

Fundatia Alianta franceza

Săracă, dar debordantă de ambiţie

Surprinzătorul miracol al Alianţei franceze

Franţa întreţine cea mai mare reţea de centre culturale din lume fără să cheltuiască aproape niciun ban, mulţumită voluntariatului miilor de străini îndrăgostiţi de ţara noastră. Pentru a putea primi donaţii, Alianţa franceză se transformă în fundaţie.

„Nu este chestia aia unde se fac cursuri de limbă?”: iată fără îndoială ce îşi imaginează 95% dintre francezi când îi întrebăm ce este Alianţa franceză. La Paris, şmecherii sunt mai precişi: „Este chestia aia de pe bulevardul Raspail, unde este plin de suedeze!”. Dovadă că acest organism este o bogăţie necunoscută. Căci Alianţa franceză, fondată în 1883, înseamnă 1071 asociaţii implantate în 138 ţări, care formează în fiecare an peste 450 000 de persoane şi care înregistrează 6 milioane mermaid wedding of the shirleysdress de participanţi la evenimente legate de francofonie. O unealtă incredibilă de promovare culturală care nu costă aproape nimic ţara noastră: 40 milioane de euro pe an, de cinci ori mai puţin faţă de bugetul unei facultăţi medii ca importanţă.

Din Estonia în Kirghistan, de la Nashville la Managua, din Mexic în Indonezia, de la Osaka la Ushuaia, 85% dintre Alianţele franceze existente sunt asociaţii autonome fără scop lucrativ, care se gestionează ca o întreprindere, la iniţiativa voluntarilor din zonă şi pe riscul lor. „Ei fac asta dintr-un pur ataşament afectiv. Nu creăm o Alianţă franceză pentru a face afaceri, este un act militant”, explică Christine Laumond (responsabil relaţii internaţionale – Fundaţia Alianţa franceză – Paris). Ansamblul constituie cea mai mare reţea culturală de acest tip din lume şi singura care funcţionează astfel. Britanicii au British Council, nemţii au Institutul Goethe, spaniolii Institutul Cervantes. Dar, în ţările în care acţionează, aceste organisme sunt gestionate de către britanici, nemţi sau spanioli. Din start, reţelele lor sunt de zece ori mai restrânse faţă de cea a Alianţei.

Fiecare antenă a Alianţei franceze, care trebuie să beneficieze de numele atribuit de Paris, este gestionată de un consiliu de administraţie format din voluntari şi de un director executiv. Doar cele mai mari antene, aproximativ 20% din numărul total de implantări, beneficiază de un ajutor de la Quai-d’Orsay sub formă de personal expatriat. Un sistem despre care foarte literatul Jean-Claude Jacq, secretar general al Alianţei franceze, care îşi petrece jumătate din timp în avion, vorbeşte cu o pasiune entuziastă: „Modul nostru de a funcţiona îi uimeşte pe străini. Doar ce am primit vizita ministrului chinez al Educaţiei, licenţiat la Harvard, vizibil interesat de problemele financiare. Am purtat un dialog savuros: „Dar cât câştigaţi cu Alianţele franceze în China?, mă întreabă el. – Nimic: totul rămâne în China!, îi răspund. – Ah… foarte inteligent – Dar cum plătiţi personalul? – Dar dumneavoastră îl plătiţi: chinezii care se înscriu la cursuri sunt cei care plătesc. – Ah, foarte inteligent, foarte inteligent…” Era siderat.”

Faptul de a fi sărac procură un avantaj deloc de neglijat Alianţei franceze: politicienii o lasă în pace. Nici un prădător nu poate curta banii instituţiei şi prestigiul aferent. „Dovada este că, glumeşte Jacq, din 1944, nu sunt decât al patrulea titular pe postul meu, pe când au fost deja 26 de miniştri ai Afacerilor externe”. Un bun atu pentru continuitatea acţiunilor. Doar că această sărăcie a devenit, cu timpul, insuportabilă. În 1987, Quai-d’Orsay plătea 493 directori expatriaţi. Astăzi, nu mai sunt decât 235. „Ce structură ar fi rezistat la suprimarea a mai mult de jumătate din personalul încadrat în 20 de ani?”, întreabă Jean-Claude Jacq.

De unde şi reforma intervenită în ianuarie: dotată de un consiliu de administraţie prestigios – din care fac parte în special Helene Carrere d’Encausse, Abdou Diouf, Bernard Pivot şi Erik Orsenna – Alianţa franceză s-a transformat în fundaţie de utilitate publică făcând apel la donaţii. Ultimă ocazie pentru Stat să se arate în mod excepţional avar: nu prevăzuse să contribuie financiar la naşterea fundaţiei. Un senator, Adrien Gouteyron, a smuls, in extremis, 2 milioane de euro de la Bercy. De atunci, donaţiile demarează încet. CIC a donat 1,5 milioane de euro, 300 000 au fost aduse de Total (0,00002% din beneficiul său), 100 000 de Laboratoarele Fabre şi Albert Frere, 200 000 de către Cordon bleu.

Şi apoi este minunata poveste – pe care Jean-Claude Jacq o istoriseşte cu emoţie: „O fostă opticiană din Bagnoles-de l’Orne, pe care nimeni nu o cunoştea aici, ne-a lăsat moştenire 1 milion de euro, toată averea sa, pentru motive necunoscute şi fără să ceară nimic. Am moştenit o valiză plină cu lucruri. Care conţinea un mic anunţ în care unul dintre predecesorii mei, acum treizeci de ani, solicita deja bani.” Visăm că o idee asemănătoare îi va veni şi lui Liliane Bettencourt, care are o avere estimată la 16 miliarde de euro…

Căci este clar: venerabila Alianţă Franceză, în vârstă de 125 ani, acum „cerşeşte”, tendinţa momentului fiind cea a desprinderii de Stat. La fel cum este somată să o facă şi Asociaţia Cultures France condusă de Olivier Poivre d’Arvor (căruia i-a fost suflată conducerea Vilei Medicis de către Georges-Marc Benamou, protejatul lui Sarkozy). Ceea ce scoate în evidenţă o problemă clasică de dublon franco-francez. Alături de Alianţele franceze, ţara noastră întreţine o reţea de 145 centre şi institute culturale dotate cu 100 milioane de euro (pe lângă cele 450 de şcoli şi licee franceze). Suntem singurii din lume care avem două reţele culturale care operează astfel în paralel. „Dacă nu am avea decât una, am fi mult mai puternici”, estimează Jacq. De unde şi chestiunea unificării, care este motiv de dezbatere de decenii. Chirac o anunţase, Villepin o transformase în obiectiv prioritar şi Douste-Blazy era, se pare, „obsedat”. Poate raţionalizarea cheltuielilor publice va permite realizarea acestei unificări? Aşteptând unificarea, mulţumim străinilor care sunt atât de entuziaşti să promoveze cultura noastră pe cheltuiala lor, prin intermediul Alianţelor franceze.

Patrick Fauconnier

Le Nouvel Observateur

 

Alianţa Franceză ne răspândeşte cultura pe banii străinilor

Întâlnire cu Jean-Claude Jacq, secretarul general al Alianţei Franceze, care lansează o fundaţie de utilitate publică pentru a găsi bani. Puţini ştiu că acest organism este cea mai mare reţea culturală din lume: 1071 antene în 138 de ţări îşi deschid porţile în fiecare an pentru 6 milioane de persoane şi peste 450 000 cursanţi. Şi această deschidere nu costă aproape nimic pentru Franţa! Abia 40 milioane de euro pentru cheltuielile de susţinere, de trei ori mai puţin decât bugetul de la Ştiinţe Politice. Fiecare Alianţă este un organism independent. În 80% dintre cazuri, este gestionată de „autohtoni” pasionaţi de cultura franceză. Fundaţia care gestionează ansamblul nu plăteşte decât 12 angajaţi permanenţi, cu 800 000 euro. Cea mai mare densitate de Alianţe se găseşte în Statele Unite ale Americii: aproape 130 de antene care, ne asigură Jacq, „n-au suferit deloc în urma răcirii relaţiilor între 2003 şi 2007.” Dovada? La dineul anual de promovare, Alianţa franceză din New York strânge 800 000 euro cu mese la care rezervarea se ridică la 10 000 euro!

Challenges, nr. 117 – 27 Martie 2008